Sat în Stat

-scrâșnind din dinți

Sătul de Stat, Nu-n sensul nemișcării, Un sat pierdut E pradă amăgirii. Uitat de Stat, Ca o normalitate, Se zbate doar, Pentru „ceva„ dreptate. Că strigă rar, E vina resemnării. Că geme des, E cea a condamnării. E-nchis în el, În cimitirul-umbre, Cu-n viitor De zile reci și sumbre. Dar nu e mort. Copii se duc la școală. Și viață vor, Și-o cer, și se răscoală. Părinții pier. Ei pleacă-n căutare. Se-ntorc tot goi… Și geme, fiecare. Mi-au zis ceva, Scrâșnind din dinți, vezi-bine: -Țipă cu noi! Și-o fac, cum pot, în fine…