Satul ră(tă)cit

Viscolul a încetat. ”Arde” numai gerul. Alb, pământu-i resemnat. Plumburiu e cerul. Oamenii se simt uitați; și-ntr-un sens, și-n altul. Dumnezeu i-a părăsit; tot așa și Statul. Viața-n sat e fără rost; viitor nu are. De morală au uitat. Care e… pe care. Certurile sunt la zi, din motive multe. De femei se leagă toți; vor să le ”consulte”. Mici copii devin adulți, doar în vorbe goale, Gen injurii și prostii… Nu mai știu de Cale. Cursul e opțional; școala e pe ducă. ”Scumpi părinți”, așa gândesc: Timpul pe ea strică. Și așa, cu ”haide-hai”, se îngroapă-n patimi, Și chiar râd, când ”se-ncălzesc”, de bătrâni și datini. Frații seamăn-ntre ei, ca nucul cu plopul. I-au făcut cum au putut; altul era scopul. Cam în ”Hăis”, și cam în ”Cea”, mama și cu tata, Trag căruța de copii… de o pierd… iau alta.