Sus... jos

Zgomotul se-aude, dinspre ceruri sumbre. Avionul trece, plin de oameni-umbre.

Pe Pământ, tăcerea, zbucuimată-un pic, Lasciv se întinde, de nu pot să zic.

Norii se-mpreună, sau se înfrățesc, Că-n frecări depline, oricum se unesc.

Jos, printre pârleazuri, gurile pornesc, Și-ntr-un ropot groaznic, vorbe opintesc, Și mi-aduc-aminte că există „ei”, Ca urmași nevolnici, de El, sau de zei.

Soarele-și arată, colții, doar arar. E cam scump la față… oricum, e-n zadar.

„Frigul”, printre oameni, „răcorit” de vânt, Pe la noi se spune, mai curând, cuvânt, Iese dintre coaste, se întinde-n drum, Și tot „arde” lumea, sufocată-n scrum.

Seara lin se lasă, deși nu e drept; Urcă-ncet, din câmpuri, ca s-o spun corect.

Împăcați cu gândul, c-au „lovit” destul, Și cu „apetitul”, de ceartă, sătul, Se ”închid” sătenii, în „ceva-arici”, Căci , zău, nu se pote, semeni să le zici.