Vechiul cimitir

Risipite trist, pe mal, Cruci din veacul ce-a trecut, Plâng morminte părăsite… Lacul a crescut tăcut. Digul ridicat de oameni, Cimitiru-a osândit. Răscolit, mai mult noroaie, Strigă-ncet; nu-i auzit. Soclurile-au fost, ca piatră, Folosite prin-prejur: O fundație de casă, Sau de grajd; nimica pur. În picioare numai una, Mai pe pantă-a rezistat. Nu prea mult, căci ieri furtuna, Valuri mari a aruncat. Într-o rână, ca un deget, Arătând spre surdul sat, Își ridică-n ceruri ruga: -Iartă-i Doamne! Au uitat.