Bobocul de cală

-când ”el” devine ”ea”-

În ghiveci, o cală Mângâie finuț, O plăpândă ”pruncă”: Un boboc micuț. Din potirul amplu, Un suspin se-aude. Plouă dur afară; Crengile sunt ude. Mugurul, pe cale Floare să devină, E pierdut în frunze; Plânge, vrea lumină. Singur, fără rude A rămas de ieri; Vijelia cruntă, I-a strigat: ”Tu, pieri!” Bulgării de gheață Au lovit haini, Trimițând la moarte Și frați și străini. Șansa lui la viață A fost pur noroc. Lava cristalină I-a dat alt soroc. Am luat d-alba floare Și-am pus-o în geam, Făcând loc, cu grijă, Și-unui plăpând ram. Înflorea-n căldură, Sub o altă stea; I-oferisem timpul, Viață ca să ”dea”. Își zâmbeau chiar tandru, De destin ”legate”, Ca mamă și fiică, Sau foră și frate. Ea-l privea ”deschisă”, Ca potir prea-pur. Se simțea aievea Jalea strânsă-n jur. Frunze lungi, rănite, Sfârtecate chiar, Îi urau să crească, Să ia viața-n dar. Era doar o șansă Pentru-alt început. Pasul spre-nflorire, Trebuia făcut. În plăpândă vrere, Ca pentru un zbor, Și-a-nălțat căpșorul, Tremurând ușor. Petale micuțe, Alb de catifea, Scânteiau în raza Pierdută și ea. Desenată-n forme Și curbe de vis, Dintr-un ”el”, bobocul, O ”ea” s-a deschis.