Calea ploilor

Fluturând în ceruri focuri, Norii se-ntregesc din umbre, Și aruncă-n hăul vieții, Ape, în torente sumbre. În șuvoaie neoprite Nici de vrere, nici de gând, Se aruncă, în neștire, Spre un sat, un Iad mai blând. Drumul li se pare-o Cale, Nebătută, spre pământ, Și, în șiruri de paradă, Se îndreaptă spre mormânt. Nu se-așteapă, ca acolo, Să găsească numai glod, Și că, orice picătură, Piere, ca un gând nărod. Unitate nu există, Decât poate în final, Când sfârșitul e aproape, Și se pierd în lac, din mal. Omu-njură soarta crudă; Florile-o trăiesc din plin. Au speranțe pentru ”pruncii” Ce, pe lume, vin, și vin…