Candela de Lună plină

Seara-și flutură, în voie, Faldurile cenușii. Stele palide, ”ieri” stinse, Clipocesc fără a fi. Candela de Lună plină, Darul Craiului Ceresc, Se înalță-ncet din zarea, Unui necuprins firesc. Luminează lumea largă, Strânsă-n chinga de nevoi, Unde ”pleacă”-n neființă, Un biet ”Altul”, dintre noi. Ce a fost? Puțin contează. Cine-a fost? Un om din sat. ”Golurile”-s numărate Doar în scriptele de Stat. N-a lăsat prea mult în urmă; Doar a dat; puțin a luat. Angajat ”săpaș” cu ziua, Alerga în lung și-n lat. Clopotul, cu întristare, Amintea de-un ultim drum. Fragedă, o lumânare, Vărsa ceară; puțin scrum. Era urma de cenușă, Adunată-n veșnic ceas; Din tot focul lui de vise, Doar atâta a rămas.