Când plânge lumina

Lumina se scurge Prin geamuri prea oarbe, Să vadă splendoarea Ce Moartea o soarbe. Grădina, lovită De-un ger repezit, Se zbate sub cerga De alb înverzit. Pudrate cu brumă, Plăpândele flori, ”Plecate”-s în tină, În pașnici zori. Veșmântul tristeții, Din ace croit, Le face să geamă, Cu trupul strivit. Potire de aur, Și alte ”valori”, Se umplu de lacrimi, Topite de zori. Cu fruntea pe crucea Destinului lor, Nu țipă-n cuvinte Reproșuri, și mor. Culoarea se-ntinde Pe sol, răvășită. O frunză-o mângâie; Și ea-i osândită. O rază ciudată Se scurge din Cer. Lumina chiar plânge, Când florile pier?