Când Timpul a tăcut

În mine curge Timpul, Neliniștit, sau calm. În vuiet de cascadă, Sau ca un tainic psalm. El viața o împlântă, Prin sângele zorit, În trupul ce așteaptă Să-l sugă aiurit. În jalnică pornire, De-a fi și ce nu e, El mintea îmi subjugă, Chiar fără-a ști de ce. Pierdut, fără să știe, În simțuri fără loc, Îmi face, din găteje De amintiri, mic foc. Atemporale vise Nu-l iartă, și-l exclud Din lumea incoloră, Ce doruri dor includ. Silit să se retragă, Cu ce mai e din el, Se-ascunde, nu știu unde, Și nu-l mai simt de fel. E vremea rătăcirii În spații fără sens, Un fel de du-te-vino, Prin golul mult prea dens. Nimica nu se leagă Fără un mic trecut, Iar logica-i incultă, Când Timpul a tăcut.