Crăiasa Nopții

Voaluri fine îi îmbracă Dalbul feței lucitor. Luna tainică se-nalță; Stele-n jur, se sting, și mor. Hărăzită ca să fie O fecioară fără soț, Ea, Crăiasa Nopții negre, Mai visează la un hoț. El să vină din adâncuri Cu o mantie de foc, Să sfideze-apoi Abisul, Și s-o ia, cu el, la joc. Împreună, infinitul Absolutului destin, Să-l străbată-n nesfârșite Clipe de extaz sublim. De Vecia-ndurerată, Să se-apropie tăcuți Și s-o mângâie, că-i tristă, Pentru mulți ”copii” pierduți. Cam așa spera Copila, Pură-n Cerul înnegrit. Nopții nu-i păsa de vise, Când sorbea un asfințit. Palidă, cu fața-ntoarsă Spre Pământ, și el robit, Ea plângea, cu raze fine, Căci, odată, s-au iubit. S-au certat pentru-o Cometă, Ce, din sânul lor s-a rupt, Când Abisul nestatornic, Totu-n jurul lor a supt. Deznădejdea destrămării, Sau orgoliul crunt rănit, I-au făcut s-o țină-n mreje, Caldă, ca pe-un prunc iubit. N-a stat mult, după milenii De milenii, s-a răcit; Și ce blândă și frumoasă, Era când s-au despărțit. Hăul neștiut de nimeni, Și cu sufletu-nghețat, Tot gonește, fără vină, Un țânc mic, ieri, răsfățat. Lanțurile nevăzute, Strâns îl țin; drumu, nu-i dau. În zadar sclipește-n Soare; Flori de aur, viață n-au. Ea privește lung neantul, Uneori, sau tot mereu; E haloul fin de ceață, Lacrimă de Dumnezeu? El a pus în toți iubire, De aproape, și de El; Ce-a rămas? Doar amintirea Unei vagi Vecii, ca țel. O fantomă se strecoară, Printre nouri, fără glas… E Crăiasă-nlănțuită, Până într-un ultim ceas.