Cuib de cuci

Pe urma de Timp, aleargă o viață, Cu trupul uscat, și tasă la față. În ani, depărtarea, în acte se-nscrie, Decenii percepe, trăirea cea vie. Privesc peste zidul cu spini reci de fier, Ce zgârâie Cerul, și norii ce pier. O lacrimă cade, târziu, obosită. O viață de om, din nou, e strivită. Prohodul nu-i rugă de preot, ci vântul Ce-amarnic răsună, a jale, în cântul Ce-n ritmuri punctate, de clinchet de zale, Cătușele minții, le-nchide la Cale. Durerea e surdă, închisă-n pereți. Păzită e șoapta, de aprigi ereți. Un vaiet răsună-n rugina de vis, Tăcerea-i răspunde, în sensul de bis. Ecoul se-nvârte pe reci coridoare. E omul de vină? E dreptul ce moare? Tristețea se-așterne ca giulgiu de pace. În van conștiința se zbate… și zace. Rămâne în urmă un iz de pustiu, De groapă comună ce-nghite mort-viu. Năluca-nvierii celula străbate. Mici trupuri uscate, se-agită în noapte. Revolta se zbate, din minte să iasă. Un scâncet se-aude: ”Și eu vreau acasă!”… În ochiu-nroșit de viața de sânge, Se-aprinde o flamă, ce arde, când plânge. Privirea se-anină de gratii în cruci. Închis este Cerul, în Cuibul de cuci.