Cucul și Mierla

Cucul umblă după Mierlă; N-am crezut, până-am văzut. Ea îl ține la distanță; El, în cioc, parcă-i căzut. ”Tuciurie” e la pene; Nu știu ce-a văzut la ea. Poate-i fluieratul dulce? Crede-oricine, orice vrea. Cert e că îi ține trena, Cucăind, ca orice cuc. Ea-l ignoră, cu prestanță, Chiar de-i singură în nuc. Pupăza e-n sat plecată, Dusă după pofta ei; S-a-ncurcat, cum zice bârfa, Cu vre-o patru derbedei. Iar sărmanul cuc, pe vale, Mierla o-nsoțește-n zbor, Implorând-o să-l accepte, Ca soț bun, chiar trecător. S-au pierdut, ca pete sure, Înghițiți de depărtare. Cucul s-a întors pe seară; Merita o încercare. Cu morala nu stă bine, Cucul meu, măreț-fudul. Când, într-una eșuează, Prostul nu e prost destul: -Cum să mă ”cobor” la Mierlă, Când am soață-ncântătoare? Cum să dau, eu, frumusețea, Pe-o banală ”cântătoare”?…