”Darul”

-lui N.H.-

Umezi, ochii-și pierd vederea; Lacrimi vin fără-a voi. S-a pierdut puțin cu firea, Mângâind cei doi copii. Au venit, cu mama scumpă, Tata-n ”lanțuri” să își vadă. Pentru ei e doar o joacă: Ei ”vardiști” și el o ”pradă”. Dar vor crește, îndoiala Că Dreptatea, dreaptă nu-i, Le va-ntuneca și soarta… Ce vor crede, ei, de-un ”cui”? Cuiul ce clădește-o casă, Îmbinând lemnul tăiat, ”Cuiul” ce-a curmat o viață, Far, în haosul turbat. Întrebările sunt mute; Ce contează-i doar ”prezent”. Doar acasă, din păcate, Pentr-un timp, el e absent. Fata i se suie-n brațe Și-l sărută ”pofticios”, Susurându-i în ureche, Un secret, cu glas duios; Fratele, ”mai tare-n forță”, Ieri, a tras-o iar de ciuf. L-a iertat, dar îl pârăște, Cu mici lacrimi, și năduf. Încruntarea se disipă. Zâmbetul apare iar. Sărutarea e pe fruntea Fiicei mici, venite-n ”dar”…

.