Nu ”vorbituri”

-doar umani-

M-am rugat la Tine, Doamne, Simplu, fără-”nflorituri”. Când am scris, am scos din suflet, Ce credeam, nu ”vorbituri”. Că-i ușor să scrii cuvinte Însăilate cu un scop; Ai și recompensen burtă, Sau când, sec, pocnești un dop. Fraze goale, orișicine, Știe să le zămislească, Tot la fel cum, buruiana, Poate ca să înflorească. Diferența-n frumusețe, Mulți n-o văd, puțini o simt. Unii au sufletul mare, Alți doar puțin cam strâmt. ”Vorbituri” nu vreau a spune, Învățate pe de rost. Nici nimicuri copiate, Ca să par deștept mai prost. Deci, la Tine, ruga-mi scumpă, Pentru cei ce îi iubesc, O înalț, la ceas de noapte… Mai suport-o, cât trăiesc. Tu ai spus, sau alții poate, Dar cu referiri la Tine, Că iubești și păcătoșii… Deci, puțin, ții și la mine. Nu îți cer acces la poarta Hărăzită celor buni. Ruga-i doar de fericire, Sinceră, fără minuni. Căci, mai mult conteaz-un zâmbet, Decât hohotul de râs, Sau o simplă mângâiere, Când te pierzi, în lume dus. Poate-am vrut și eu, odată, Răul, unor răi dușmani; Dacă am greșit, mă iartă… Ne-ai creat numai umani.