”Pufoșica” iarnă ironii discrete

-melodie fără cânt-

Dup-o lungă perioadă De-ncercări și ezitări, Iarna și-a ”intrat în mână”, Fără alte ”frământări”. Mantia, o ”flecușteață” De blăniță albă, fină, Mângâia, fără-ncetare, Totul în cădere lină. Fulgi pufoși, doar la vedere, Reci în fond, ca fii de ger, Cam zburdau, cu-nfumurare, Mândrii că veneau din Cer. Mic cu mic, la întâmplare, Se-nghionteau, sau se certau, Dar, cu ”Muma-Iarnă”-n spate, ”Puși la locul lor”, cădeau. Feeria-nviorată De vârtejuri mici de vânt, Amintea de-un vals, sau altă Melodie fără cânt. ”Mama” desena, în goană Arabescuri în pomi goi. În sculptura-n alb și negru, Plângeau doar lăstarii moi. Neobișnuiți cu frigul, Fragezi și urcând spre Cer. S-au ”trezit”, brusc, că, în viață, Crengi bătrâne mai și pier. Cușma grea, pe frunți străbune, O invidiau și ei, Căci, pe ei, sulițe simple, Fulgii-alunecau mișei. Scârțâind cu cumpătare, Cu iubire, calm, sfătos, Ramu-ncărunțit de vreme, Îi lua, la sân, duios. Orele-au trecut și norii, Rând pe rând s-au descărcat; Aburi-ncrustați ca stele, Au căzut, sau au plecat. Brusc, în pacea nefirească, Se aude-un fâlfâit; Ghiara corbului se lasă Pe un ram de pom rărit. Ține-n clonț o-mbucătură, Și se ”dă”, fudul, isteț; A luat-o din tigaia De din față de coteț. Liniștea e tulburată De-un lătrat, pe drept, nervos. Pofticios, un corb zâmbește La cățelul mic, haios…