”Străina” sufletului meu

Mai stai! Te duci? Revin-o! Știu, dreptul ai să pleci. Cât te iubesc Străin-o… Nu crezi în lacrimi reci? Scânteile de bucurie, Ce-azurul ochilor scăldau, Erau dovada cea mai vie, Că și iubeam, ce-atunci vedeau. Înlănțuiți de dulci cuvinte, Și-n șoapte calde răsfățați, La răutăți nu luam aminte, Căci, fără bani, eram bogați. Pe chipul adumbrit de plete, Ca macii buzele-nfloreau, Și-i culegeam, cu falsă milă, Căci alți-n loc, tot răsăreau. Cu răsuflarea lavă-nfierbântată, De focul poftelor din trup, Ardeam în pasiunea-ncrâncenată, Și ore lungi, din Timp, am rupt. Din clipe de extaz făcut-am borne, Ce, în pustiul sorții, des le-am pus, Și-n Cartea-ți Vieții, scrisă doar în ciorne, Am pus să se-odihneasc-un fus. Azi, Clipele se scurg nemăsurate, Prea lungi cu amintiri ce dor, Iar zilele, încrâncenate, Obol cer nopților, în cor. Ai apărut în calea mea pe seară Străina sufletului meu, Și ne-am iubit o lună și o vară, Până-ai ”plecat”… la Dumnezeu…