”Trăirile” ce pier

-plângând din gură-

Am visat că am fost trans-pus Jude în Natură; Toți, în jurul meu, lezați, Se plângeau din gură. Se văitau că umani răi, ”Fiare-n omenie”, Distrugeau totul, ”senini”, Cu sălbăticie. Că nu-s bun, am încercat, Să le spun pe dată; Cum să dau verdict corect, Când, de om, am ”pată”. Dacă frunze-aș fi avut, Sau patru picioare, Sau aripi, sau ce au ei, M-aș fi ”dat”, cred, mare. Dar așa, zău, nu-mi venea, Să judec umanul, Căci știam, din start, că el, E dușman, ”sărmanul”. Dar, mustrat de conștiință, Cât pe ce să mă ”trezesc” Că le spun că au dreptate, Că umanii mă-ngrozesc. Rușinat că adevărul, Nu îl pot rosti concret, Am cam ”șters”-o-n plină jenă, Și-am deschis ochii, discret. Dar o voce, cred, din minte, Sau Natură, sau din Cer, Mi-a șoptit, cam resemnată, De ”trăirile” ce pier: -Ce vă pasă vouă, oameni, De ce credem noi de voi? Vă veți ”deștepta”, probabil, Rătăcind prin codrii goi!