Sfârșit de toamnă

-slăbiciunea viului-

Undeva, departe, Pierdut printre nori, Scâncește-n tăcere, Licărul de zori. Timpul îl alină C-un zbor de cocori, Și-i arată-n lacuri, Licărul de sori. Raze, descurcate Din ghemul de foc, Își fac, printre umbre, Gâfâind, greu, loc. Cerul se aprinde Într-un colț, ratat De neguri cernite, Ce-n rest, l-au pătat. Adunate-n nouri, Ca rugi ne-mplinite, Torente de lacrimi, Zac, ca în morminte. Pâcle reci, mocnite, Unduind a jale, Coborând din dealuri, Se întind pe vale.

”Așchia subțire”, De ger, se înfige În trupul de floare, Ce-n petale plânge. Liniștea își pierde Somnu-n foșnet fin. Vuietul se-aude Ca ofertă: ”Vin!” Frunze sfârtecate De un vânt tăios, Zboru-și curmă-n vaiet, Jos… și tot mai jos. Ruguri ruginite, ”Arse”-n vii culori, Lasă, în uitare, Și miros de flori. Glia, nesătulă, Va primi de toate. Mai dureaz-o clipă, Lungă, cât o moarte. Nu-mi mai ”simt” privirea; Lacrimile-o-neacă. Slăbiciune-i ”viul”; Tot aștept să-mi treacă.