Un ”Nimic”, cu timp finit

Neștiind ce-i Infinitul, Cosmosu-i un Tot-extins, Permanent în Începuturi, Fără, în ”Sfârșituri”, prins. Miile de ani-lumină, Sunt doar clipe-n vis și-n gând. La perpetua schimbare, Nimeni nu așteaptă-n rând. Totul vine precum trece, Fiecare cu-al lui timp. Nu există-un Timp-Stăpânul, Ca cel ”scris” de-umanul tâmp. Limitat în grota minții, Cu ieșirile-obturate, El tot caută-n ne-știre, ”Cauzele vinovate”. Cu efecte-și bate capul, Întrebându-se : ”De ce?”, Fără-a ține cont de faptul Că există tot ce e. Din păcate, sau mai bine, Are-un ”merit”: muritor, Și, pe scena Veșniciei, E un trecător-actor. Prea grăbit, își joacă rolul, Cu el spectator firesc. Actul s-a sfârșit… și ”pleacă”; Alții urcă… și ”plătesc”. Universului nu-i pasă De ce e, și ce va fi. Fără timp, el chiar concepe, Și ”trăirea” cum o fi. Oamenii-i prezic pieirea, ”Mai-cândva”, spre Infinit. Oare-i pasă, Lui, ce zice Vre-un ”Nimic”, cu Timp-finit?