Balada cerșetorului

-t/urma umană-

Pe o stradă lungă, Cu acces la pungă, Cu privirea ”sură”, Zace o ”figură”, Aducând a om, Cu obraz de pom, Din ochi ”tremurând”, Și așa zicând:

-Foamea-n chingi mă ține, Ca și ieri, și mâine, Căci ”astăzi” o sar, Că mănânc mai rar, Dar acasă am, Cârpe-n loc de geam, Și copii, o droaie, Doar într-odaie, Mintea nu m-ajută, Parcă e ”bătută”, Și nu se ”agață”, De nimic în viață, Chiar de tot mă fac, Că îi fac pe plac, Nebunei haine, Pentr-un colț de pâine, Așteptând să vină, De urât să-mi țină, Sau să-mi dea pomană, Un ”ceva”, ca hrană, Chiar și un covrig, Căci mi-e tare frig, Și nu pot să joc, Ca olog, pe loc.

Oameni tac, și-acuză, Dând mărunt din buză, Și trec cu ochi goi, Singuri, sau în doi, Și trec mulți ca ei, Fără Dumnezei, Dar… se-oprește unul… A! E doar nebunul, Fără bani, săracul, Ce își poartă sacul, Peticit, ca soarta, Ce-o face pe moarta, Dar tot bagă-n el, Ca sfânt, sau mișel, Mâna, ca să ia, Un coltuc, să-l dea, Celui ce îi pare, Mai cu fără stare, Decât el, nebunul, Înfrățit cu Bunul Dumnezeu iubit, Dar, de mulți, hulit, Ce ține la el, Că-i nebun, la fel, C-a creat un om, În loc, doar, de pom, Sau și-un câine, poate, Ce nu dă din coate, Să își facă loc, Chiar trecând prin foc, La ”pungă” s-ajungă, Pe cea stradă lungă, Unde, o ”figură”, Cu fața mai ”sură”, Din ”spița” umană, Așteaptă pomană, De la alți, la fel, Oameni… ca și el…

Seara s- a prelins, Gol e locu-ntins, Lâng-o casă-n scrum, A căzut în drum, Oamenii s-au strâns, Unul, chiar a plâns, La ”TeVe”, o știre, Seacă de simțire, Despre-un ”el” umil, Poate și debil.

El ”a fost”… și-i ”dus”, Nu-i, în Ceruri, ”pus”, Și-a lăsat, în urmă, De umani, o ”t urmă”…