Iarna pruncilor

Gerul mușcă greu și crunt Și din piatră și din lemn. Geme bradul în strânsoare, Dar rămâne drept și demn. De nămeți, zdrobite case, Se sufocă-n fumul dens, Ce din coș nu vrea să iasă, Presimțind că n-are sens. De căldură nici că-i vorba, Dincolo de soba grea, Când pe lemn, muiat de viscol, Flacăra nu vrea să stea. Pe pereți lumina oarbă Varsă umbre-n lung suspin, Lumânarea e pe ducă, Frigu-n oase e venin. Un bătrân își face cruce, Mormăind ceva de sfinți. Un nepot, uitat de mamă, Se gândește la părinți. L-a lăsat de-un an jumate Și-a plecat cu altu-n sat. Șase ani face la vară… Tată n-a avut vre-o-dat. Vuietul de-afară crește… Cel din inimă la fel. Unu-ngheață răsuflarea, Altul sufletul din el.

Pe poteca vieții-nscrisă Printre ghețuri, printre stânci, Se aude-n miez de iarnă, Scâncet stins: se nasc alți prunci.