Cu nuca-n cui

Dintr-un nobil simț, chiar de Casta e pe ducă, Mi-am făcut, cu grijă-un loc Pe un cui, de-o nucă. Aveam multe pofte-n el, Puse la păstrare, Stafidite într-un fel, De prea multă ”stare”.

L-am frecat, să-l fac lucios, Să nu-mi iasă, tot, pe dos. Și să fie mai frumos, Cum e carnea de pe os, Ce o vezi prin magazine, Dar știi, clar, că nu-i de tine, Și-o admiri, ca bibelou, Admițând că ești cam… bou. Deci, cu mulțumirea-n două, Iar făcându-mă că plouă, Când alții râdeau de mine, Că semăn, prea mult, cu tine, Am pornit, în căutare, Dup-o nucă, mai cu ”stare”. Nu în sens de avuție, Ci de stat cuminte-n cuie, Căci, dacă mă ”ajungeam”, Nu știu mamă ce făceam, Căci îmi trebuiau desagi, Ca să car și la cei dragi, Și-ocupam locul în cui… Și-apoi, cinstea, Und-s-o pui?…