Cuști

Mare Ți-e grădina Doamne! Și ce cuști ai… uimitor! Și în ele, ce splendoare De uman replicator. Mii și milioane, fața Și-o preschimbă-n chip și fel. Cum arată? Cum se poartă, Când ca mumă, când flagel. Cușcă și-a făcut din casă Și, din muncă, tot la fel. S-a-ngrădit singur, cu gratii De țeluri cu scop mișel. S-a-nrobit, avid, puterii, Lacom de ce e mai rău. A uitat ce-i libertatea De-a zbura, și zburdă-n hău. Într-un cult al răutății, Din păcate nu și-al Tău, A-nvățat, febril să facă, Alte cuști, din sârmă, zău. La-nceput, în ele, cântul L-a închis… canar, scatiu… Mai apoi, el, bare groase A croit, pentru alt viu. Animale, păcătoase, În concepția-i de zeu, S-au trezit după zăbrele, Sau vânate… pentru seu? Nu se știe, lumânarea A făcut-o pentru mort, Sau a vrut ceva lumină, Când trăia, stăpân pe cort? Cert e că apoi, cătușe Și lungi gratii-a inventat; I-a ”tratat” pe toți cu ele, Și femeie și bărbat. Cuști cu cuști, ca închisoare, A scornit în mila lui, Ca să-i apere, se pare, Pe cei răi, de cei sătui. Nu-i corect? Dar ghilimele Nu merg bine la sătui? Răul e păzit afară, Și-năuntru… mulți… destui…