De ce visul

Din păcate, visul, În culori nu e. Cu privirea dusă, Te întrebi de ce. ”Răcorit” de viață, Sub un duș de legi, Semeni doar plăcere; Tot necaz culegi. ”De ce…” geme mama, Fiul când jelește, …nu m-ai luat pe mine”? Plânge că trăiește. De ce oare Mieii” Și din om se nasc, Și-n poiana vieții, Suferință ”pasc”? De ce rupe vântul Florile de Mai, Și-n covor de stele, Plânge-apoi: ”O, vai!”?… De ce frumusețea A ieșit din noi, Și rămân doar lacrimi, Triste-n ochii goi? De ce mila sfântă Cu-n cuțit o tai Și-o arunci ân spate, În loc ca s-o dai? De ce, în iubire, Chinul nu-i absent, Și, adesea, strigă, Peste rând: ”Prezent!” De ce rugăciunea E un murmur doar, Iar obrăznicia, Se suie în par? De ce-nfiorate, Umbrele tresar? Le doare Lumina? Simt ceva măcar? De ce, rar, tăcerea La răi se răstește, Și, înnebunită, Lung, la noi, privește? De ce, bunătatea Dă din coate-n van Și, pe piața sorții, Nu face un ban? De ce ceri într-una? Ca să ai să dai? A! Nu pentru asta? Doar bine să stai? De ce Infinitul Într-un cerc îl pui, Și spirala vieții, O agăți în cui? De ce, Libertatea De-a zburda vioi, O arunci în groapa ”Burții” de nevoi? De ce așteptarea Unui altceva, E ascunsă-n pofta, De a fi ”ceva”? De ce resemnare Și-amăgiri? De ce? De ce nu-s răspunsuri, La prea mulți ”De ce?”…