Ea, ploaia

Stau singur ca un cuc, Ce zburdă ca năuc, Prin ploaia ca un cult, Ce-mi cere s-o ascult, Cu minte de incult, Să cred că ea e zeu, Un fel de Dumnezeu, Ce viață ia și dă, Dar fără-a zice: ”Fă!”, Și la taclale stă, Să simt ce spune-ncet, De viața de ascet, În ars pustiu cu flori, Udate uneori, De roua rară-n zori, Să o-nțeleg, ca fiu, Iubind încă ce-i viu, Cu ea ca sânge pur, Pierdut, ades, prin jur, Când focul arde dur, Răpind-o ca un fur.