Într-o lume

Într-o lume-n care, totul, Ori se vinde, ori se ”ia”, Am țipat, eu, ca netotul, Că-i o cinste și de-a ”da”. -Ia te uită!… strigă orbul, Lacrimând, sincer, de râs. Să o văd și p-asta, frate: O ciuta linsă de râs. În tăcere, mutul, sobru, Mă acuză, și nu mint. ”Ești pierdut”, ar vrea să spună Și, chiar asta, parcă simt. Săturat să tot asculte, Surdul fierbe-n propriul suc: Ce îmi zice nu se spune, Că-i cu sfârc, și chiar cu muc. Orbului îi cer iertare Și-i arăt atât cât pot, Din ce văd în viața dură, Unde gura-ades e bot. Mut, eu le-am simțit pe piele, Surd, m-am plâns că le-am văzut. Dam din mâini, toți, ca sărmanii; De, nebun, mulți m-au crezut. Totuși, orbul, parcă-parcă, E atent și la cuvânt. Cât aș da, ca omenirea, Ochii să-i descidă-n cânt. Nu de imn, sau odă-aleasă, Nici de bocet prelungit, Ci de doină dulce, dragă, Sau de lied, leagăn smerit. Mutul tace… și gândește… Orbu-aude… povestește… Surdul vede… și cobește… Nu se plâng; noi, da, firește….