Oare chiar, de ce?

Mă-nhămasem la căruță, Ca un bou să trag, Pentru că vedeam în viață, Un ”principiu” drag. O credeam un ”dar” de soartă, Viu și-adevărat, Cu o șansă-n nemurire Și-un suflet curat. L-a-nceput, ca tineretul, Ce crede că zboară Cam prea multe dintr-o dată, Zmeu eram… pe sfoară. N-a durat prea mult și solul M-a primit cu șocuri; Diplomele, fără ”pile”, Erau ”slabe-n jocuri”. Astăzi tragem împreună La un car cu oale Pline de nădejdi și vise… Cum? Sunt toate goale? Ne-au rămas atunci toți sacii Plini cu ce-i mai bun. Ne vom răsfăța la noapte… Aaa…! E numai fân? Ce să-i faci? Asta e viața. Ce e scris și pentru ei, Cam scrâșnind i-om duce-n spate, Că-s smintiți și chiar mișei. Oare cât? Și până unde? Oare cum? Mă rog, cu ce? Oare nu suntem de vină, Că nu ne-ntrebăm: De ce?