Oglinzi

Oglinzile reflectă vacarmul, fără șoapte. Sunt vii-n lumina zilei, și moarte sunt în noapte. Suportă, cum reci umbre, se ”maimuțesc” în fapte, și-ar vrea, să nu reflecte, decât frumosul… poate. Atâtea văd la omul gonind înspre păcate, încât le duce gâdul, de-l au, la lumi stricate. Tristețea le străbate-n lucirile de fiare, dar nu pot s-o reflecte, decât în ciob ce moare. Și câte știu de viața urnită spre Vecie, și câte pot să spună… dar cine-ar vrea să știe?… Nu pot să-și schimbe soarta; sunt goale-n gol privind. Sunt ”rupte”, crezi, din Ceruri, doar în lumini trăind?…