Pași pe Scara vieții

De întinzi, pe-orizontală, Trepte lungi, pe câmp arat, Va fi lumea rea, mai bună, Sau flămândul, săturat? Cine să mai are-n viață, Pe zig-zag-ul lunecos, Când e-aproape-aproape Iadul, Încălzit și luminos? Scara își va pierde sensul; Sus și jos vor fi la fel. Oameni-n asemănare, S-or apropia de El? Cum să minți, când adevărul Îți oferă tot atât, Și-ți dai seama, în durere, Că tot singur te-ai zbătut? Vârfurile-acum sunt scunde; Urci și-ndată și cobori. Totul, de, își schimbă sensul, Marea-i cer cu valuri nori. Într-un ”Vai!” se duce unul, Cățărându-se pe șes. Pe aceași pantă lipsă, Altul se rostogolește-n ”fes”. Aripile sunt ca plumbul Când se-ntreabă cine sunt. Insul-tip se scurge-n tină, Fără odă-imn, sau cânt. Pașii mici, pe sacara lungă, Se tot pierd în infinit. De strângi viața-n cerc, ca horă, Obții, totuși, timp finit…