Te pui cu el?

Tolănit, cam prea devreme, Pe un strat de nea anost, Geru-o ”somnolea”, ca unul, Ce-și face, din lene-un rost. Calm, l-am invitat, cu vorba, Să o șteargă, dar, nici gând. Mi-a zâmbit ”câinește” parcă, Scoând țurțurii din rând. Colți micuți, de diamante, Streașina o-mpodobeau Și-ntr-un soare, cam pe ducă, Ca să crească se grăbeau. Raze mici, tremurătoare, Căci, de, frigu-i peste tot, Încercau să-i mai înmoaie, Da-i durea, pe ei, în cot. De frumos, nu zic vre-o vorbă; Geru-și are partea lui: Nu tu bălți, nu tu noroaie, De, la inimă, să-l pui. Cum? Cu grijă, ca tot omul, Ce atârnă mila-n cui, Pentru-o vreme, la păstrare, Până-și face treaba lui. Căci, ciufutu-n fudulie, Și în pofte, nu-i sătul, Și-ar dori, din Rai, o parte; Nu pe tot, oricum, destul. Dar să las umanu-n pace, Chiar de nu mă lasă rece, Căci și el e cam ca gerul, Ce refuză ca să plece. Lăsa-i vorba și-umplu-i soba, Ferm convins, că nu e bine, Cu un prost, fără simțire, Să mă pun, nu ca și tine…