Tulburi zori

Pe un prag de ziuă, Zorii se destramă, Chiar uitându-și noaptea, Ce le-a fost ca mamă. Nou-născuți din neguri, Pâlpâind a viață, Nici n-apucă-adesea, Să-ncropeasc-o față. O lumină rece Le scurtează drumul Și îi lasă-n ceața Tulbure ca fumul. Palid se arată Și Cerul din nori. E anost, căci n-are Nici iarbă, nici flori. Azurul, anemic, Fără măreție, Îmbracă, în pripă, Cerga alburie. Liniștea, turbată De-o tăcere lungă, Își ia tălpășița; Bate vântu-n dungă. Șuierul trezește Frunzele stinghere, Răvășind și praful Strâns prin vechi unghere. Tremurând, pe-o casă, Un motan veghează. Va veni vecina? Ca omul, visează. Presimțind că, somnul, Alt tâmpit i-l strică, Mârâie-ntre labe, O potaie mică. Ziua-ncepe astfel; Vai de ea și noi. Facem ochi, asemeni Celor mari, de boi.