Viața

Viața a-ncetat de mult, timpul nu mai fuge, Pe o cruce-n cimitir, apa lin se scurge. Zace clipa obosită, de tăcerea grea, Ar pleca, dar nu mai știe, dacă asta vrea. Doar un vierme, obosit, de alergătură, Se agață-ncrâncenat, de un rug de mură. -Eu sunt cel mai mare, eu am reușit, cei rămași în urmă, cred că au pierit. Greu, cu chin și jale,alți câțiva apar, Vor să îl ajungă, dar au pasul rar. Rugu-ncet îl suie, de spini sfârtecat, Dar nu se oprește, căci așa-i e dat. Soarele sclipește, pentr-o clipă-n nori, Viața își trăiește, clipele din zori. Mulți cad; se ridică; alții zac pe veci, Sub o creangă ruptă, pe frunzele reci. Recunosc cu toții: Tu ești cel mai bun. Lauri îți aducem și ofrande-n fum. Exaltarea-i dulce, extazu-i deplin, Invidia lasă, urme de venin. Vântul își revine. Lujerul se zbate. Un punct negru-n ceruri…departe…departe.

Călători pe drumuri, fără urme clare, Pionieri în stoluri, risipite-n zare. Pasăre măiastră, zămislire-a firii, Tainică minune, vis al omenirii, Se abate-n drumu-i, spre un zid de piatră, Ce nu e de casă, ce nu e de vatră. -Vai cât e de mare! Vai cât e de dulce! Strălucește-n raza, răsfrântă de cruce. Laudele curg; gânduri stau ascunse… Pe uscate ramuri, picături prelinse. Rugu-nalt de mure, i se-nchină-n față: -Acesta-i viteazul, iar tu să-i fi soață. Fulgerul se-abate; iar în slavă urcă. Pe sub crengi uscate, lacrimi curg pe stâncă. Rugul gol, sub cetini, se apleacă lin, Un ultim omagiu, un ultim suspin. Vaietul se pierde, zbucium fără rost, Viața cere viață; ce nu e …a fost.

Zboară-n împlinirea-i, pe-adieri de vânt, Legată de ceruri, nu și de pământ. -Prin țărână slabii, viața își petrec, Zice ea în silă; imagini ce trec. Soarele-i e țelul, norii draperii, Jos, sub cerul negru, codrii și câmpii. Își închide pleoapa, la ore târzii, Ea prevestitoarea, zorilor de zi. Obosită-n zboru-i, se așterne-n drum, Pe mătasea ierbii, lâng-un vechi cătun. Pădurea-i întinde, mreje de argint, Gângurit de unde, fâlfâit de vânt. Somnul îl cuprinde, vise care dor, Amintiri în giulgiu, prieteni ce mor. Mulți căzuți în cale, zdrobiți de efort, Rătăciți ca nave, ce n-ajung în port.

În noaptea adâncă, fâlfâit scurtat, Vaiet lung, de clipe, gol în timp creat. Ochi lucind în umbră, tainică sclipire, Viața cere viață; prea puțin iubire.

Furișată-n noapte, nălucă roșcată, Trecătoare umbră, umbră ce nu iartă. Pași tăcuți și gânduri, uimitor de reci, Scopul e trăirea; astăzi, nu în veci. Valuri sde-ntuneric, se abat spre sat, Oamenii pe uliți, umblă-n lung și lat. Pașii grei de ură, pe poteci nu sună. Moartea nu e crimă, sub polei de lună. Nu trăiesc fricoșii; lașii nu rezistă. Leneșii, comozii, soarta lor e tristă. Legături de sânge, rudele nu țin. Lingușirea fadă, e numai venin. Viața-n simplitate nu mai e un scut, Cel ce poate face, cel ce nu…-i pierdut. Legi nescrise-n codru, toate reci și sumbre, Sunt esența vieții, roșcovane-i umbre. E mai înțeleaptă, decât alți mai tari, Proști sunt mulți în lume și dintre cei mari. E invidiată, pentru coada ei, Iar de-i lăudată, e pe bun temei. Mulți a dus cu vorba-i calmă, lingușită, Și e respectată, chiar de nu-i iubită. Codru-n urmă lasă, cărări se abat, Străluciri de ape, albe către sat. O fâneață-ntinsă, foșnet furișat, Geme lung văzduhul…tunet tulburat. Salt infim în spațiu, clipă lungă-n timp, Amintiri pierdute, la margini de câmp.

Bucurie mare, prada e frumoasă, Mândru e stăpânul puștii nemiloase. Se reped copiii; o duc în pridvor. Vii scântei de apă, în ochii ce mor. Plânge- vatră lemnul; arde cu durere. Fierul strălucește; simbol de putere. Omul e alesul și stăpânul lor, Graiul și gândirea, nu sunt de decor. Vise de mărire, clipe de nesaț, Răsuciri de vorbe, fraze prinse-n laț. Străbate durerea inima-n cătușă, Vecini-și fac cruce…coasa-i lângă ușă.