Vorbe călătoare

Gânduri risipite-n slove Și, arar, c-un fir de iască, Ca mioarele pe luncă, Vor, ideea, ca s-o pască. Răsărită-n frigul vieții, Fragedă și-nlăcrimată, Suge roua-n loc de apă, De copite însemnată. Vânturile-nebunite, Într-o vreme de scandaluri, Cu adâncă-ncrâncenare, Fac, din orișice, doar valuri. Vorbele se scurg, banale, Fără sensuri urmărite; Ca și omu-n delăsare, Sunt, și ele, fericite. Rar, în clipe de speranță, Onomatopeia sună. Râde lumea ca la teatru: ”Hai, că asta a fost bună!” La trăirea comediei, Brusc, se schimbă un macaz. Drama-și face sec prezența, Cu lung monolog-necaz. Linia de fier e oablă Și nu vezi unde te duci. Fierbe perspectiva oarbă, Ca mălaiul într-un tuci. Gările-s deșarte slove Pe decoruri parfumate. Fac din mână călătorii, Din tablouri înrămate. Timpul scurmă rădăcina Unui testament uitat, Au fost scrjelite fapte, Pe un cer, ades, pătat. Nu-s cuvinte-n prag de vorbe, Ca să spună ce nu știu. Totuși, e o rămurică Cu-n boboc aproape viu.