Vraja albă

Ninge iar. E uimitor! „Vorba” e puțină. Vaja albă ar putea, Timpu-n loc să-l țină. Feerie? E puțin Spus, că mi se pare, Că eternul Paradis Ne scaldă-n splendoare.

Într-un zbor de stele reci, Cam haotici și stingheri, Fulgii dalbi se strâng perechi, Și îmbie la tăceri. Nonșalant, nerușinat, Vântul îi tot ia pe sus, Și-i tot „freacă” ne-ncetat, Cam aiurea, că-i cam dus. Într-un colț uitat, de sat, Vraja albă s-a întins. Doar doi tineri se mai „ceartă”: -Fugi de-aici! Ba stai! Te-am prins.