Avatarul

-a citi printre cuvinte-

Prin puzderia de oameni Alergând după o leafă, Trecea gânditor, un Unul, Scărpinându-se la ceafă. Gândul îl ”muncea” aiurea, Ca pe-un veșnic ”comandat”, Ce nu judecă ce face, Dar stă drepți la ”ordonat”. Nu și-a pus-făcut problema Niciodată până-atunci, Când, ajuns în piața mare, Ved ”Drepți”, târâș, pe brânci. Mintea, adormită bine, În ani lungi de ”doar muncesc”, Chiar părea să se ”deștepte”, Cu un scâncet nefiresc. Îi venea chiar să gândească, Fapt profund uluitor, Și să vrea răspuns la ”lucrul”, La ochi, mult prea ”bătător”. Se vedea spiță la roata Carului prea-plin de ”Ei”, Demnitari numai cu vorba, Dar, în rest… cum spun, mi-s ei. El știa c-un car, poporul Îl tot cară spre progres, Nu că roata, șubrezită, Cam tot trage, spre regres. Când l-a luminat la față Adevărul pur, murdar, S-a ”trezit”, și el, că este, Al mulțimii avatar.