Brândușele

-darul primăverii-

În vârtejul dintre timpuri, Primăvara-și face loc. Iarna, colții și-i arată, Doar în glumă, ca-ntr-un joc. Babele, cu-a lor cojoace, Și-au lăsat moșii, la rând; Au trecut, și ei, în grabă, Alungați de vântul blând. Aripi negre, sau bălaie, Norii și-au întins în zbor. Au vărsat, triști, lacrimi grele, Și s-au stins, reci, în decor. Câmpurile-ndurerate, Cu vagi urme de culori, Se tot pierd în depărtare, Așteptând plăpânzii zori. Mai pe-aproape, în grădină, Ghioceii de cristal, Mi-au zâmbit, părând, în tină, Clopoței de spumă-n val. Zilele, nechibzuite, Au lăsat locul lor gol. Ei s-au stins, cu amintirea Unor puncte vii, în stol. În penumbra dimineții O brândușă-a înflorit. A urmat-o-n grabă alta, Ca potir scump, aurit. Move, galbene și albe, Răsăreau din loc în loc, Și-n vâltori de blânde raze, Hore au încins, cu foc. Fragede, cu trupuri fine, De fecioaren- apogeu, Nu puteau sta în buchete; Mureau singure, mereu. Trist, cu ochii de copil Despărțit de mamă, Le priveam plecând, plecând… Nu puteau să geamă. -Nu ne plânge! Un potir E o cupă-a vieții. Ca și voi, noi împlinim Voia Lui, și-a sorții. Noi suntem, pentru ce-i viu, Solul re-nvierii. Tu, în glastră, să nu pui, Darul primăverii!