Ca o frescă a uitării

Viscolul și-a spus cuvântul; Geme totul sub troiene. Drumurile-s văi de joacă; Casele-s năluci străine. Un tablou în alb și negru, Și cu griul estompat, Ca o frescă a uitării, Cu nimicul întrupat. Mantii, îndelung întinse, Peste câmpuri, peste văi, Sugerează neputința, De-a vedea, spre ceruri Căi. Gol, pustiul se abate, Peste pomii rari din sat. Ramuri, frânte de zăpadă, Tot mai speră, și se zbat. Creionate-abia, cu trudă De-un Destin ce, vii, le vrea, Își fac drum spre libertate, De sub cușma grea de nea. Răsfirate-n dorul leli, Ca un tot lipsit de sens, Casele se simt pierdute, Într-un vis lăptos, alb, dens. Liniștea, ce Veșnicia O-ntrupează, fără-a ști, E curmată brusc de-o cioară, Ce-amintește, trist, de vii. Ironia nu-i sublimă; Moartea-și cere dreptul ei. Cu, sau fără bani, obolul, Tot îl dai, de vrei-nu-vrei. Fără vlagă-o umbră vagă, Se ivește pe-un troian; E-un copil ce, iar încearcă, Pâine-n sat, să ia, de-un ban.