”Cotoiul” zilelor noastre

Un cotoi prădalnic, Cu pofta aprinsă, Miorlăia a jale, Căci era nestinsă. Întristat de ploaia Cel mura profund, Cugeta la mâță, Și-și spunea în gând: -Proastă e ca noaptea, Chiar de e pătată. De-atâta căldură, Cred că e stricată. Cum să lași tu viața Liberă de-afară, Pentru ”muțunașul” Zgâlțâit de-o sfoară? Să-ți câștigi mâncarea Fără-alergătură, Și să ai de toate, Doar ”torcând” din gură? Gândul la-ndopată, Îl făcu nervos. Cu răbdarea-nvinsă, O porni pe jos. Mai avea o șansă: Alta, ce-o iubea. Dar cu-atâta ploaie, Pofta-i cam slăbea.

Dup-o lungă despărțire, Simțită mai mult de el, S-au reîntâlnit și viața L-a ”pocnit”, din nou, la fel. El se ostoia cu dorul Și-amintirile trecute; Ea, cu ce putea să-i facă, Nopțile, și mai plăcute. S-au iubit, iar, dintr-o dată, Chiar profund, fără ”cuvinte”. Nu l-a înșelat ”pe față”, Căci avea destulă minte. Fără-a fi pretențioasă, Cel puțin, nu cât dorea, Se purta ca o prințesă; Tot puțin, așa părea. El se lăuda la alții: -Vai, chivernisită-i ea!… Nici nu știu cum se descurcă, De obține tot ce vrea…