Eva faptelor, Dreptatea

Irosite de pomană, cu și fără lumânare, vorbele descriu Dreptatea, ca o stare răbdătoare. Într-o lume-mbelșugată, în orice, din ce nu vrei, făptulețe slabe-n roade, pârguiesc la gât de ”grei”. Unele cresc lănțișoare din pur aur, necurat, altele, mai dolofane, sunt hrănite din furat. Mai adultă-n veacul nostru, unii zic chiar ”adult-eră”, Eva faptelor, Dreptatea, se ”învârte” cam stingheră. Vrea să iasă, și nu poate, din bolul de peștișor; o văd toți, și îi dau roată, pofticioși, cu-n tainic dor. Care-ar fi, e întrebarea indecentă-n sensul ei, căci, cu toți, vor să o ”aibă”, ipocriți, doar pentru ei. Ce s-ar întâmpla cu ”doamna”, de ar fi, a lor, din greu, și s-ar ”da”, la orișicare, nu la voturi, ci mereu. Vai, am zice că e târfă, tăvălită-n guri de toți, și n-ar mai dori-o nimeni, poate doar mai ”marii” hoți. Ei ar ”drămui”-o bine, după ce ar lua-o toată, și-ar da proștilor, ca lumea, iar speranța, c-or să ”poată”. Căci ea e ca Adevărul, relativă-n fond și-n chip, de îmi vine, tot ca lumea, dup, sau la ea, să țip.