Feerie-n teamă

Din vârf de munte-mi las privirea, Să hoinărească peste văi; Fuioare lungi de-ngăduință, Spre depărtări, sunt alte Căi.

Pășesc, cu sufletul, prin codrul Rărit de înălțimi și stânci. Rămân în urmă jepii care, ”Muncesc”, s-ajungă-n vârf, pe brânci.

Brădișul îl străbat cu grijă, Să nu rup ”pruncii” mici de brad. Ajung, sub ”lumânări” semețe, Și, râuri de lumină, cad.

Potecile sunt dezlânate, Și se înșiră-n orice sens. Mici luminișuri, greu fac față, Hățișului de mure, dens.

În ruga sfântă către Ceruri, Tămâia varsă fin miros. Se teme însă, c-o s-o ardă, Umanul crud și fioros.

S-o liniștesc aș vrea, dar, totuși, S-o mint nu vreau, și tac puțin. De om, să-i spun chiar adevărul, Confuz, roșind, greu mă abțin.

Izvorul susură o șoaptă, Și-mi dă dreptate-atunci când tac. Sortit îi e, ca omu-n moarte, Să-și ”verse” viața într-un lac.

Dar, până-atunci, îmi e tovarăș Și în cascade ne-avântăm. O! Da! Simțim chiar libertatea, De a zbura; nu regretăm. Copil zburdalnic, prin poiene, Domol se-ntinde-n pat de flori. Le mângâie, cu valuri line, În zi, în noapte, și în zori.

Aș vrea să plec, tot mai departe, Dar Muntele-napoi mă cheamă. Îmi amintește că, la poale, S-a aciuat Cel ”plin” de teamă.

Umplut cu ură, răsădește În juru-i pofte reci de om; C-a fost ”uman”, poate, odată, Azi, nu mai crede, nici-un pom…