Fericirea aiurită i.a

Într-un grabă nefirească, Fericirea buzna dă, Și, puțin cam aiurită, Ipocrită-n ușă stă. A greșit adresa, toanta, Căci altfel nu pot să-i zic, Chiar de bruma-mi de tristețe, Mă privea chiorâș, un pic. M-am răstit la cea din ușă, Căci, ”pe viu” n-o cunoșteam: -Ia fă pași, necunoscut-o! Și-nadins, le ea, rânjeam. Scuze și-a cerut zăluda, Ce credea că mai sunt om; I le-am acceptat în silă, Și-am poftit-o… la un ”rom”. M-a privit, mirată foarte, Că, ”Vecinul” i-l servesc; Când i-am explicat ”târșeala”, Amândoi am râs, firesc. A rămas cu mine-o oră… Poate două, nu mai știu. A promis c-o să mai vină… Și-o aștept, căci încă-s viu.