Ființă

Pe-un Pământ atât de mare, doar un om, ar fi puțin. O pereche? Tot pe-acolo. Dar, azi, hoarde… Mă abțin. E un timp în care omul, Fără-a ști ce are-n cap, Își cam face, cum se spune, des de el, găsind un ”țap”: -Nu-s de vină eu, Destinul este cel ce m-a condus. Și religia-i de vină, că-s, de Rai, și Iad, indus. Din eroare în eroare, consecvent în ”sfântul rău”, țipă-n ziua judecății: -Cum? Așa? Chiar eu? Nu zău?!… Se hrănește mult cu vorbe, linse, în belșug, de toți, și-și fură singur căciula, nu c-ar fi din neam de hoți. Îmbrâncit, în turmă, merge tropăind pe viitor; e o groapă larg-comună, pentr-un om nesimțit or. Undeva, în Cer, cu gândul impregnat de neputință, El își spune cu-ntristare: ”Ce să fac? L-am vrut ființă…”