Filozoful

Dintr-o vrere neștiută, Presupusă doar a fi, S-a aprins lumina-n noapte, Și s-a stins Lumina-n zi. Dar, oricum, lumini și umbre, Menținute-s de destin, Într-o goană-ndelungată, Până la finiș: ”Amin!” Între timp, sau poate timpuri, Viața-ți bate propriul ceas; Din clepsidra-ngenunchiată, Omul pică iar în nas. Prima oară-a fost din Raiul, Pe nedrept, lui oferit, Unde, flori și animale, Meritau să fi trăit. Nu chiar toate, căci, ca omul, Au ”scaieți” în rândul lor. A! M-ați prins! Aveți dreptate! Lângă răi, și bunii mor. Numai Nemurirea-poate- Pripășită peste tot, Le-ar fi dat perfecțiunea, În final-nicicând, socot. Căci, la tot ce nu există, Începutul e exclus. Timpu-și târâie tristețea, El, în el, singur inclus. E-un Nimic, și n-are ore, Și nici clipe de pripas, Ce s-au ”stins” la întrebarea: -Ce avem?… -Ce ne-a rămas. Haosul e nemurire. Sensul lui e indecent. Goliciunea-i e-n uitare. Tot, la tot, e abstinent. Din nimic, nimic răsare. Liniștea se pierde-n ea. Filozof, un câine urlă; Trece Luna… Ce-o mai vrea?…