Flori de colț

-Calea Lactee-

Poteca, răscolită De pasul ne-nțeles, Se scurge lin pe plaiul, Cu stânci, pudrat ades. În movul pasiunii Se-oferă garofițe, Iar cerceluși de aur, Tot tremură, fac fițe. Vii flori de colț, pe steiuri, Pe seară-au înflorit, Și-au împletit cunună De stele-n asfințit. Cu viața prinsă-n piatră, Și candidă privire, Crăiasa râde-n soare, În sfânta ei menire. Pufoase-n raze fine, De-un alb, ca roua, pur, Petale cristaline Sărută-un cerc de-azur. Mici falduri de lumină, În mângâieri de vânt, Corola-i înfioară, În tainic, dulce cânt. E liedul frumuseții Din muntele ”crestat”, O răbufnire-a vieții, În timp ades ”stricat”. Cuvântul e-n culoare, Ca șoapta de iubit, Iar melodia-i umbra De suflet prea-smerit. Simbol de veșnicie Întipărit în munți, Când soarta le usucă, Spre aștrii rămân punți… Nu tremură de teamă, În norul negru, dens, Și-n roca dură, rece, Trăirii dau nou sens. Legenda amintește, Sau numai visul meu, Că o fecioară d-albă, Iubită-a fost de-un zeu. În rochia de mireasă, Mult timp a așteptat Să vină-al zilei astru, Măreț, necumpătat. Menit ca să trăiască Numai iubiri de-o zi, În asfințit pierise, Uitând, fără a ști. În geamăt, ruga caldă Din zori în zori, s-a stins. Zadarnica chemare Pierea-n neantu-ncins. Potecile croite De pas, în drum spre Cer, Se zvârcoleau pe pante, Prin jepi mirați că pier. Cu inima aprinsă De-al ei iubit de jar, Ea tot urca spre Ceruri, Cu sufletu-i ca dar. Un trup se-aruncă-n ”umbră”, În lacrimi de reci nori; Scântei de vis, pe stâncă, Tardive-anunță zori. Pe stânca dur crestată De timpul destrămat, Mici picături de sânge, Pământu-au sărutat. Ca amintiri zdrobite, Mici raze de păcat, Le-au luat cu ele-n taină, Și viață chiar le-au dat. Pe Cer, ca o speranță, O Cale din trecut; Cu flori de colț țesută, Lactee-a s-a născut…

(primul vis: 2000 de poezii)