Frunze-n zbor căzut

-vis de gând pios-

Am primit scrisoarea; am zâmbit tăcut. Povesteai de visuri, tristă și plăcut. Doar un ochi, privirea mi-a înnegurat, Căci, plângea ca prostul timpu-mpovărat. Celălalt, hainul, se hlizea de zor; Îl distra, pesemne, ce ziceai de zbor. Poate-n sus, pe munte, sau cu vele-n mări, Sau ca frunze luate, de un vânt, spre zări. Ideea e-aceeași: dorul de-a pleca Și, din Libertate, ceva de-a ”gusta”. Când plutești pe valuri, e sublim, o știu; De ești rupt din ramuri, gemi ca și un viu. Este trist când viața te aruncă-n glod, Și-nfierează-n vorbe, nenăscutul plod. Vezi, n-am vrut durerea să o scurm acum; Din păcate-i multă, pe margini de drum. Lasă-te furată de tot ce-i frumos! Ai mult bine-n tine; uită ce-i ”sârmos”! Ia-ți reper un munte; urcă-l chiar pe brânci! ”Pierde”-te-n splendoarea plaiului cu stânci! Odihnește-și ochii în verde de brad, Și sărută floarea, cu buze ce ard! E o garofiță, movă de plăceri, Ce-ar dori o lume cu mai multe veri. Însetată-ntinde-ți mâna spre izvor! Mângâie-l și află, ce înseamnă dor! Evadat din stâncă, vrea, iubit să fie; Ascultă-i povestea; e de viață-vie. Ajută-l să-și facă drum pe Calea lui! A noastră, știi bine, e bătută-n cui. Pentru pat, tu strânge, cetină de brad! „Simte-n trup zvâcnirea, frunzelor ce cad! Somnul de te ”prinde”, în mreje, duios, Ai și pentru mine, ”vis de gând pios”! (pt. Magda”)