Ger de primăvară

Mugurii au dat, copacii Gem în crustele de gheață. Gerul își întinde giulgiul. Vagi sunt urmele de viață. Printre flori, trece în vuiet, Un fior de vifor crunt. Nu e mult până la Paște. Azi, nimic nu mai e sfânt. Peste un polei amarnic, Fulgii zboară ca praf fin. Cât ar vrea și ei, să cadă, Din vârtejuri, în dans lin. Vijelia e stăpână În pustiul de sub Cer. Ca și omul, ”viul” plânge După cei ce sunt, și pier. Parc-atins de remușcare, Vântul, florile, jelește. Se cunosc de-aproape-o lună; Nu credea că le iubește. Le vede, strivite-n gheață, Cum strâng lacrimi, și se frâng. Nu se-aude, în urgie, Dacă gem, atunci când plâng…