Nepoții la țară

-Maria și Alex-

Cât aș da, să-i văd din nou, Alergând prin curte, Aducându-mi iar, zâmbind, Flori plăpânde, rupte. Să îmi ceară să ”comand”, La ei, pentru cină, Tot ce vreau, căci frunze au, Berechet la mână. Pot și tocănițe chiar, Din nisip sortate, Să le cer, căci forme au, Din plastic, pătrate. Iar apoi, râzând de câini, Să îi dea de-a dura, Și călare, sau sub ei, Să uite ce-i ura. S-o zbughească, când, cu drag, Părinții îi ceartă, Înspre lacul interzis, Păzit, ferm, de-o poartă. Resemnați, să se ascundă În tufișul mare, Chicotind, că nu-i găsim, Căutând la soare. Până când, pruncul mai mic, Mai fără răbdare, Să o șteargă ușurel… -Alex, e trădare! Greu să-i prindem, chiar cu chin, Să-i punem la masă, Ca apoi, în jalea lor, Să-i băgăm în casă. Pauza e trecătoare; Somnul nu îi ”prinde”. Tropăie pe scări, sus, jos; Liniștea se-”ascunde”. Ies afară val-vârtej, Fără-o întrebare. Mama-i ceartă, pur formal, Că n-au aprobare. Pe terasă, s-a ”născut”, Zarva, din ”tăcere”. Îi iubim și acceptăm, ”Răul”… cu plăcere.