Pâlpâind, apusul

Sub cruci de fier, se văd în zare Lungi umbre sfârtecate de lumină, Când, sub povara plumburie, Apusul geme, prins în terna tină. Mai sus, cu nori-storși de rugă, Un Cer, aprins în roșu crud, se zbate. Mici raze, pâlpâind în seară, Se-opresc în puf, și se întind pe spate. De-un bici, cu șfichiuri translucide, Din somnul lor, trezite sunt, de ploaie. Se zvârcolesc și tremură-ncântate, Umbre de flăcări în șiroaie. Apusul pâlpâie-n tăcere, Ca arc de cer, cu struna de lumină, Și-aruncă vagi săgeți de viață, Cu dorul lui, de zi senină. Prin ochi, doar sufletul percepe Voința lui sălbatică, virilă, Ce parcă-ar vrea, ca început să fie, Și nu sfârșit, de zi umilă. Luciri, ca bocetul de mamă, Se-agață, în zadar, de timpul scurs. E ora prăbușiri-n taina Neantului… proces fără recurs…