Poarta-n ”miez de trai”

Dinspre zarea adumbrită De o ceață cam târzie, Se aude-un dangăt sobru, Și o toacă, de chindie. Pașii, grei, rămân în urmă; Ochii-mi sunt mult mai departe. Mă apropii… schitul tainic; O poiană ne desparte. Gardul, prăvălit pe-alocuri, Rostul și-a pierdut de mult. Scârțâie lugubru poarta, Când îmi cere s-o ascult. Am rămas cu ea de vorbă; Schitul, lung, l-am tot privit. -Poți să intri, de n-ai treabă! -Sunt ca tine, am șoptit. A-nțeles sensul pe dată; Sau, să cred, că o ”rodea”? Inutilitatea-n viață, Doare, când o poți vedea. Între-un ”Ieri”, către un ”Mâine”, ”Poartă”, la copil, eu sunt. Poate-n ei e și ”schimbarea”; Cât aș vrea să nu mă mint… Viața are garduri multe, Cu-acces liber la dureri. Și cu porți cam ruinate De rugina din plăceri. Ce-a mai spus? Ceva de ”groapă”, Și de oamenii de azi: -Când ai sufletul în ”neguri”, Poți, și-n ”miez de trai”, să ”cazi”.