Privește și-ascultă!

-răspunsuri ce plâng-

Într-un sat, pierdut în negura vremurilor, Cu pridvoarele pline de singurătate, Casele, deocheate de sărăcie, Fizic și moral, ruginesc crispate. Mormintele au pierdut șirul neamurilor, În anii cu zilele întemnițate, Scrijeliți de timp, pe copacii uscați, Și de sudoare, pe câmpurile uscate. Resemnați, în umbra de jar a tăcerilor, Cu obida neîmpărtășită, a firii, Lasă să alunece peste ei Lumina, Pe care o îmbracă, la parastas, mirii. Plâng în somn, pradă incertitudinilor, Grăbind, în transă, zorii, din miez de noapte, Cu șansa Veșniciei înmormântată în ei, Adumbrită de amintirile unor nedemne fapte. În freamătul sângelui, frecventa durere Le frânge speranța c-ar fi și un mâine, Iar Moartea este privită cu îngăduință, Când Viața se rezumă la colțul de pâine. Unde este satul, și cum se-ajunge acolo?… Sunt întrebări, cu răspunsuri ce plâng. Privește și-ascultă! În foșnet de trai, Ruinele țării, acolo se strâng.